(emisie spontană de urină, incontinenţa urinară de origine neorganică, psihogenă)Tratatele de specialitate încadrează enurezisul neorganic în capitolul tulburărilor emoţionale şi comportamentale cu debut în copilărie şi adolescenţă.
Incontinenţa urinară se defineşte ca emisie spontană de urină în absenţa unei tulburări urologice sau neorologice, caracterizată prin prezenţa a cel puţin a două emisii sponane de urină pe lună, la copii de peste 5 – 6 ani (la copiii sub vârsta de 5 ani sau cu vârstă mentală sub 4 ani nu se consideră emisia de urină ca fiind enurezis). Poate apărea fie ca o continuare a incontinenţei urinare a sugarului, fie după o perioadă de control sfincterian de minimum 1 an de zile, având loc în timpul zilei (enurzis diurn) sau în timpul nopţii (enurezis nocturn).
Enurezisul poate evolua fie singular, fie în asociere cu o tulburare comportamentală, encoprezis, pavor nocturn sau somnambulism.
Enurezisul poate fi determinat de:
* afecţiuni urologice, infecţioase sau malformative,
* afecţiuni neurologice,
* factori psihologici.
Abordarea psihoterapeutică a enurezisului:
Enurezisul indică trarversarea stadiului uretral (ulterior celui anal) şi probleme care apar în acest stadiu de dezvoltare psihică a copilului.
Factorii psihologici sunt cei mai evidenţi în corespondenţa între apariţia sau dispariţia enurezisului şi un eveniment marcant în viaţa copilului. La fel de importantă este semnificaţia pe care o atribuie copilul enurezisului, mai exact semnificaţia pe care o atribuie lui „a fi ud” şi „a fi uscat”.
Chiar dacă al copilului este enurezisul, el îl produce, el îi atribuie un sens, el are satisfacţii pulsionale, el încarcă cu sens relaţional expulza şi a reţine atunci când vrea el să dea sau să reţină, enurezisul este întărit şi de familie prin subinvestirea sau suprainvestirea actului urinării. Absenţa respectului faţă de ritmul propriu al copilului provoacă conflictualizarea funcţiei sfincteriene. Copilul va simţi angoasă, teamă, culpabilitate, ruşine sau va prelucra atitudinea mamei (sau persoanei care îl îngrijeşte) în registrul agresivităţii.
Ceea ce e de notat şi de reţinut este că atât atitudinea permisivă, cât şi atitudinea hiperprotectoare a mamei fixează simptomul copilului, iar copilul îl va prelucra personal, într-un mod deosebit de complex.
Gabriela Romaneţ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu