sâmbătă, 1 august 2009

"Terapia prin artă - nu o modă, ci o necesitate", Gândul

www.gândul.info

"CUVÂNTUL ARTĂ DUCE CU GÂNDUL la: creativitate, dans, teatru, muzică sau pictură. Să continuăm jocul: apar termeni ca suflet şi sensibilitate. De aici rezultă că sentimentele condiţionează existenţa artei. Şi cum reciproca este valabilă, a apărut Art Terapia, “o îmbinare între cultură şi mijloace terapeutice, pentru a crea o formă psihică şi fizică de optimizare”.

Atât copiii din centrele de plasament, persoane cu probleme fizice sau psihice, cât şi adulţii cu probleme personale, care au nevoie de mai multă încredere în ei înşişi, sunt ajutaţi cu acest tratament care foloseşte arta. „Este cea mai uşoară formă de terapie care dă rezultate. Anumite boli se pot ameliora doar prin muzică, teatru sau dans, fără veşnicele medicamente”, ne-a spus psihologul Gabriela Romaneţ. Aplicată pe categorii de boală, Art Terapia este practicată de regulă în grup, de un artist care conlucrează cu un psiholog: „ Foarte importantă este metoda de lucru pe care o aplici, în special la persoanele cu dizabilităţi, pentru că îi poţi răni extrem de uşor”. Sunt cuvintele actorului de teatru Mihai Răzuş, care a muncit ca voluntar la una din clinicile bucureştene, pentru a învăţa persoane cu vârsta fizică de 30 de ani şi cea mentală de 5, să gândească, să se amuze sau să se tundă. Totul, prin pantomimă.

Astfel, bolnavii imitau scenele teatrale ale actorului – care mima cum să iei un pahar de apă de pe masă, cum să te speli cu ajutorul săpunului – şi ulterior, prin repetare în faţa oglinzii, ei le memorau şi le foloseau în activităţile zilnice. „Mă bucur că, prin teatru, le-am descoperit simţul umorului, care înseamnă şi inteligenţă”, a mai spus acesta. Terapia prin teatru, descrisă de Răzuş ca „un schimb de energii”, care utilizează alături de pantomimă, teatrul de păpuşi şi de gest, este recomandată persoanelor care sunt inhibate social, au o formă de autism sau le e frică să vorbească şi să te privească.

De exemplu, conform psihologului Gabriela Romaneţ, cei agresivi nu pot fi trataţi prin teatru, deoarece li s-ar amplifica furia, ci prin desen. Muzica, ca formă de relaxare, „tratează” dependenţii de oameni, copiii care întreabă tot timpul de familie, şi cărora trebuie să le formezi o activitate intelectuală în interior; ca să se concentreze, sunt puşi să asculte sunete din natură, susurul apei, etc. Dansul le este benefic persoanelor cu afecţiuni mai grave ale percepţiei, care cred că nu au picioare sau alte membre. „Art Terapia ame­liorează, naşte sen­timente. Ideea este să le ocupi timpul, şi nu să îi adormi cu pastile. Încă mai există conflictul dintre medicii tineri şi cei conservatori care sunt împotriva terapiei prin artă”, ne-a mai spus psihologul. Dacă în Marea Britanie meseria de art terapeut este recunoscută de stat şi presupune un nivel de pregătire specializat, în ţara noastră termenul de art terapie încă mai implică muncă de voluntariat şi două sau trei persoane la faţa locului: artistul, psihologul şi eventual asistentul social. Standardul Acreditat obţinut în Marea Britanie după studiile superioare şi încă aproximativ 300 de ore suplimentare în compania unor psihoterapeuţi deja calificaţi, plus o perioadă de examinare făcută de persoanele profesioniste în domeniu, este înlocuit în România cu o diplomă de licenţă obţinută de la o facultate de psihologie sau psihopedagogie. Şi astfel, acest domeniu, aflat la graniţa dintre medicină şi simţ artistic, are şi specialişti pe măsură... la graniţa calificat – necalificat: profesori, asistenţi sociali, logopezi etc. (N.N.)"

Articol postat și preluat de pe http://www.gandul.info/arta/terapia-arta-moda-ci-necesitate


23 octombrie 2007
Vezi și www.art-therapy.ro

Alegerea partenerului

În cuplu, relaţia dintre parteneri este definită de combinatorica particularităţilor lor, este scrisă împreună şi descrisă prin filtrul istoriei personale a fiecăruia. Alegerea partenerului nu este întâmplătoare, partenerul trebuie să răspundă unor cerinţe (demult fixate), trebuie să se încadreze în modelul imaginat (demult fantasmat).

Un tip de alegere este după modelul relaţiei cu sine însuşi. Partenerul trebuie să îndeplinească condiţia de a fi asemănător cu propria persoană: de a avea aceleaşi interese, aceleaşi preocupări, acelaşi mod de a gândi şi a simţi, chiar şi aceleaşi trăsături fizionomice. Modelul căutat este o imagine idealizată a sinelui, iar alegerea este narcisică. „Suntem ceea ce iubim” spune Nichita Stănescu.

Un alt tip de alegere a partenerului se realizează după modelul imaginii parentale, în scopul de a-i fi asigurată protecţia, îngrijirea, hrana, confortul, securitatea emoţională. Simţindu-te neajutorat îţi cauţi partenerul (substitutul parental) care satisface nevoile de autoconservare. Alegerea este prin anaclisis. Bărbatul îşi caută femeia care îl hrăneşte, iar femeia bărbatul care o protejează.

Impasul în relaţia conjugală este generat de trecerea de la un tip de alegere la celălalt tip, fie de ambii parteneri, fie doar de unul, fără ca această modificare să fie conştientizată, precizată şi asumată de ambii parteneri. Dificultatea trăită constă în aceea că unul dintre membrii cuplului nu mai răspunde nevoilor iniţiale pentru că el şi-a schimbat scopul în relaţie sau ambii parteneri aşteaptă unul de la altul ceea ce au căutat iniţial şi nu mai pot avea pentru că nevoile s-au modificat. Deci, nu se regăsesc în etapa iniţială a relaţiei. Dificultatea se depăşeşte doar dacă se face o readaptare a relaţiei la nevoile fiecăruia şi dacă sunt de acord că relaţia trebuie să treacă la o altă etapă.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro

Mama şi tata

Copilul este învăţat de către părinţi cuvintele mamă şi tată. Sunt primele cuvinte solicitate să fie pronunţate. Dincolo de pronunţia primului şi primelor cuvinte, copilul trebuie să înveţe să încarce cu sens cuvântul „mamă” pentru a fi reprezentantul părintelui mamă şi cuvântul „tată”, care-l reprezintă pe părintele tată.
Odată cu dezvoltare societăţii din secolul XXI, când mamele şi taţii merg deopotrivă la servici şi muncesc din greu, când femeile sunt în funcţii de conducere şi au responsabilităţi sociale, când bărbaţii intră în competiţie directă cu femeile, se întâmplă ca un copil să-i spună mamei tată şi tatălui mamă. Copilul înţelege perceptiv rolurile în familie.
În mod obişnuit, mama este cea care face, care hrăneşte, cea care are sentimente, cea care realizează legăturile afective, cea care comunică, ea dă mai mult decât să ia, ea accentuează părţile luminoase, bune din viaţă şi din personalitatea copilului. Faţă de mamă copilul se simte neseperabil şi rămâne legat de ea prin simbolica „cordonului ombilical”.
Tatăl este perceput a fi dur, puternic, capabil de mari eforturi, de aceea este şi obosit, este cel care posedă, care luptă, care se confruntă cu obstacole, cel care trebuie să învingă obstacolele. Tatăl este cognitiv, raţional.
Tata şi mama nu sunt numele bărbatului şi femeii, ci sunt calităţi asumate de ei, sunt roluri definite arhaic, care trebuie jucate. Dar, în societatea contemporană, datorită activismului socio-profesional, rolul de mamă poate fi jucat de tată şi rolul de tată este jucat de mamă. În aceste cazuri, copilului trebuie să i se explice pentru a înţelege diferenţa între statut şi rol. Astfel, el îşi va elabora mental o ordine între roluri, imagini, atribute şi persoane, va atribui semnificaţiile potrivite cuvintelor şi va înţelege că este copilul secolului XXI.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro

Cum să privim minciuna copiilor?

Se întâmplă adesea să nu ştii cum să interpretezi o afirmaţie a copilului tau. Ţi se pare că este o minciună sau ti se pare că este o creaţie imaginară. Părintele trebuie să decidă rapid ce atitudine să adopte în faţa copilului, pentru că trebuie să dea un răspuns.

Primul pas este să reflectăm la atitudinea pe care am avut-o faţă de copil: l-am învăţat să spună adevărul prin propriul exemplu sau l-am învăţat să ascundă, să mintă, să disimuleze? Copilul se poartă cu el însuşi şi cu ceilalţi aşa cum s-au purtat părinţii cu el. Atitudinea astfel fixată nu se modifică, ci se conservă şi în viaţa adultă.

Al doilea pas este să ştim cu exactitate ce înseamnă „minciuna”. A minţi înseamnă a-i spune ceva interlocutorului, făcându-l să creadă că este adevărat. În minciună, scopul este de a-ţi înşela interlocutorul.

Al treilea pas constă în a şti ce înseamnă „imaginaţie bogată” şi care este sensul şi scopul acestei creaţii imaginare. Copilul trăieşte într-o lume a fanteziilor, fantezii inspirate din cărţi, desene animate, jocuri video şi întreţinute de toată societatea. Fanteziile au rolul de a dezvolta latura calitativă a gândirii copilului, imaginaţia. De cele mai multe ori este vorba despre dorinţele imaginare ale copilului, dorinţe exprimate în limbajul ştiut de copil, al fantasticului, al imaginaţiei, al „totului este posibil”. Sensul şi scopul unei creaţii imaginare sunt descoperite doar dacă privim fantezia ca exprimând o dorinţă a copilului ce se vrea satisfăcută.

Al patrulea pas constă în a evalua copilul dacă face diferenţierea între real şi imaginar, între adevăr şi minciună şi dacă se teme să spună adevărul pentru că ştie că va fi pedepsit.

Deci, să nu ne grăbim să-i acuzăm pe copii că ar fi mincinoşi, mitomani, să evaluăm greşeala lor din perspectiva educaţiei pe care o dăm, să fim deschişi să descoperim în bogăţia imaginaţiei pe care o au, dorinţele lor.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro