marți, 28 iulie 2009

Encoprezis neorganic

(pierderea controlului sfincterian prin expulzare voluntară sau involuntară)

Encoprezisul neorganic face parte din categoria tulburărilor emoţionale şi comportamentale cu debut în copilărie şi adolescenţă.
Encoprezisul se caracterizează prin defecare involuntară sau voluntară în locuri sau situaţii nepermise, cel puţin o dată pe lună, pe o perioadă de cel puţin 6 luni. Debutul este la copii de peste 4 ani şi apare ca o formă de rezistenţă la respectarea regulilor şi normelor sociale. Poate apărea ca o continuarea a incontinenţei sfincteriene anale normale a sugarului, dar şi după o perioadă de control normal.
Encoprezisul se poate asocia cu murdărirea cu materiile fecale a corpului, pereţilor şi obiectelor din jur sau cu tulburări emoţionale sau de conduită.

Abordarea psihoterapeutică a encoprezisului:
Encoprezisul se abordează psihoterapeutic atunci când apare datorită unor cauze psihogene, ale unor traume reale detectabile.
Encoprezisul se analizează psihoterapeutic ca fiind o consecinţă a unei slabe capacităţi de elaborare din stadiul anal.
Stadiul anal este cel de-al doilea stadiu al dezvoltării psihologice a omului (după cel oral). Apare la vârsta de 2 ani şi se caracterizează, în cea mai mare parte, pe educaţia controlului sfincterian. Educaţia controlului sfincterian reprezintă a doua mare retrângere a surselor de plăcere infantilă (după cea a înţărcatului). Persoana care face educaţia sfincteriană este resimţită de către copil ca o forţă care limitează nevoile de evacuare imediată, care îl controlează şi care impune noi reguli ale realităţii. Astfel, se schimbă relaţia cu mama şi cu părinţii prin introducerea ostilităţii, sadismului faţa de persoanele care impun limitările. Copilul devine ambivalent şi resimte ambivalenţa părinţilor, învaţă să iubeşti şi să urăşti totodată.
Ceea ce este important în acest stadiu este învăţarea de către copil a limitelor, a diferenţei între interiorul şi exteriorul corpului, a dialecticii „al meu”, „al tău”, a diferenţei între propria voinţa şi voinţa celorlalţi, a conformării, a adaptării la realitate.
Astfel, educaţia sfincteriană nu trebuie să înceapă nici prea devreme (pentru a-i lăsa copilului oportunitatea de a a simţi că are un control asupra celorlaţi) şi nu trebuie să fie nici rigidă pentru a preîntâmpina formarea unui supraeu tiranic.
În cazul în care copilul învaţă să aibă control sfincterian, iar după o perioadă pierde o parte din control, instalându-se encoprezisul, aceasta poate indica:
  • fie o fixaţie la stadiul analităţii, o slabă capacitate de elaborare a noilor probleme cu care se confruntă copilul între al doilea şi al treilea an al vieţii,
  • fie o încărcare simbolică a materiilor fecale, ceea ce-i permite copilului să nu se adapteze la noile reguli (semnificaţiile simbolice ale materiilor fecale sunt: cadou – copilul oferind persoanelor care îl îngrijesc o parte a propriului corp, iar refuzul defecaţiei indică împotrivirea faţă de mediu, bani – asocierea între materiile fecale şi bani reprezintă schimbul cu ceilalţi, copil – există o teorie a sexualităţii infantile în care concepţia se realizează prin îngurgitarea hranei, iar naşterea prin anus);
  • fie o abordare a relaţiei cu mama (sau tatăl) în registrul sadismului, a dominării – supunerii, copilul preluând acest tip de relaţie ca prototip relaţional pentru toate relaţiile ulterioare, chiar şi în viaţa adultă.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu