"Terapia prin artă - nu o modă, ci o necesitate", Gândul

www.gândul.info

"CUVÂNTUL ARTĂ DUCE CU GÂNDUL la: creativitate, dans, teatru, muzică sau pictură. Să continuăm jocul: apar termeni ca suflet şi sensibilitate. De aici rezultă că sentimentele condiţionează existenţa artei. Şi cum reciproca este valabilă, a apărut Art Terapia, “o îmbinare între cultură şi mijloace terapeutice, pentru a crea o formă psihică şi fizică de optimizare”.

Atât copiii din centrele de plasament, persoane cu probleme fizice sau psihice, cât şi adulţii cu probleme personale, care au nevoie de mai multă încredere în ei înşişi, sunt ajutaţi cu acest tratament care foloseşte arta. „Este cea mai uşoară formă de terapie care dă rezultate. Anumite boli se pot ameliora doar prin muzică, teatru sau dans, fără veşnicele medicamente”, ne-a spus psihologul Gabriela Romaneţ. Aplicată pe categorii de boală, Art Terapia este practicată de regulă în grup, de un artist care conlucrează cu un psiholog: „ Foarte importantă este metoda de lucru pe care o aplici, în special la persoanele cu dizabilităţi, pentru că îi poţi răni extrem de uşor”. Sunt cuvintele actorului de teatru Mihai Răzuş, care a muncit ca voluntar la una din clinicile bucureştene, pentru a învăţa persoane cu vârsta fizică de 30 de ani şi cea mentală de 5, să gândească, să se amuze sau să se tundă. Totul, prin pantomimă.

Astfel, bolnavii imitau scenele teatrale ale actorului – care mima cum să iei un pahar de apă de pe masă, cum să te speli cu ajutorul săpunului – şi ulterior, prin repetare în faţa oglinzii, ei le memorau şi le foloseau în activităţile zilnice. „Mă bucur că, prin teatru, le-am descoperit simţul umorului, care înseamnă şi inteligenţă”, a mai spus acesta. Terapia prin teatru, descrisă de Răzuş ca „un schimb de energii”, care utilizează alături de pantomimă, teatrul de păpuşi şi de gest, este recomandată persoanelor care sunt inhibate social, au o formă de autism sau le e frică să vorbească şi să te privească.

De exemplu, conform psihologului Gabriela Romaneţ, cei agresivi nu pot fi trataţi prin teatru, deoarece li s-ar amplifica furia, ci prin desen. Muzica, ca formă de relaxare, „tratează” dependenţii de oameni, copiii care întreabă tot timpul de familie, şi cărora trebuie să le formezi o activitate intelectuală în interior; ca să se concentreze, sunt puşi să asculte sunete din natură, susurul apei, etc. Dansul le este benefic persoanelor cu afecţiuni mai grave ale percepţiei, care cred că nu au picioare sau alte membre. „Art Terapia ame­liorează, naşte sen­timente. Ideea este să le ocupi timpul, şi nu să îi adormi cu pastile. Încă mai există conflictul dintre medicii tineri şi cei conservatori care sunt împotriva terapiei prin artă”, ne-a mai spus psihologul. Dacă în Marea Britanie meseria de art terapeut este recunoscută de stat şi presupune un nivel de pregătire specializat, în ţara noastră termenul de art terapie încă mai implică muncă de voluntariat şi două sau trei persoane la faţa locului: artistul, psihologul şi eventual asistentul social. Standardul Acreditat obţinut în Marea Britanie după studiile superioare şi încă aproximativ 300 de ore suplimentare în compania unor psihoterapeuţi deja calificaţi, plus o perioadă de examinare făcută de persoanele profesioniste în domeniu, este înlocuit în România cu o diplomă de licenţă obţinută de la o facultate de psihologie sau psihopedagogie. Şi astfel, acest domeniu, aflat la graniţa dintre medicină şi simţ artistic, are şi specialişti pe măsură... la graniţa calificat – necalificat: profesori, asistenţi sociali, logopezi etc. (N.N.)"

Articol postat și preluat de pe http://www.gandul.info/arta/terapia-arta-moda-ci-necesitate

23 octombrie 2007
Vezi și www.art-therapy.ro

Alegerea partenerului

În cuplu, relaţia dintre parteneri este definită de combinatorica particularităţilor lor, este scrisă împreună şi descrisă prin filtrul istoriei personale a fiecăruia. Alegerea partenerului nu este întâmplătoare, partenerul trebuie să răspundă unor cerinţe (demult fixate), trebuie să se încadreze în modelul imaginat (demult fantasmat).

Un tip de alegere este după modelul relaţiei cu sine însuşi. Partenerul trebuie să îndeplinească condiţia de a fi asemănător cu propria persoană: de a avea aceleaşi interese, aceleaşi preocupări, acelaşi mod de a gândi şi a simţi, chiar şi aceleaşi trăsături fizionomice. Modelul căutat este o imagine idealizată a sinelui, iar alegerea este narcisică. „Suntem ceea ce iubim” spune Nichita Stănescu.

Un alt tip de alegere a partenerului se realizează după modelul imaginii parentale, în scopul de a-i fi asigurată protecţia, îngrijirea, hrana, confortul, securitatea emoţională. Simţindu-te neajutorat îţi cauţi partenerul (substitutul parental) care satisface nevoile de autoconservare. Alegerea este prin anaclisis. Bărbatul îşi caută femeia care îl hrăneşte, iar femeia bărbatul care o protejează.

Impasul în relaţia conjugală este generat de trecerea de la un tip de alegere la celălalt tip, fie de ambii parteneri, fie doar de unul, fără ca această modificare să fie conştientizată, precizată şi asumată de ambii parteneri. Dificultatea trăită constă în aceea că unul dintre membrii cuplului nu mai răspunde nevoilor iniţiale pentru că el şi-a schimbat scopul în relaţie sau ambii parteneri aşteaptă unul de la altul ceea ce au căutat iniţial şi nu mai pot avea pentru că nevoile s-au modificat. Deci, nu se regăsesc în etapa iniţială a relaţiei. Dificultatea se depăşeşte doar dacă se face o readaptare a relaţiei la nevoile fiecăruia şi dacă sunt de acord că relaţia trebuie să treacă la o altă etapă.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro

Mama şi tata

Copilul este învăţat de către părinţi cuvintele mamă şi tată. Sunt primele cuvinte solicitate să fie pronunţate. Dincolo de pronunţia primului şi primelor cuvinte, copilul trebuie să înveţe să încarce cu sens cuvântul „mamă” pentru a fi reprezentantul părintelui mamă şi cuvântul „tată”, care-l reprezintă pe părintele tată.
Odată cu dezvoltare societăţii din secolul XXI, când mamele şi taţii merg deopotrivă la servici şi muncesc din greu, când femeile sunt în funcţii de conducere şi au responsabilităţi sociale, când bărbaţii intră în competiţie directă cu femeile, se întâmplă ca un copil să-i spună mamei tată şi tatălui mamă. Copilul înţelege perceptiv rolurile în familie.
În mod obişnuit, mama este cea care face, care hrăneşte, cea care are sentimente, cea care realizează legăturile afective, cea care comunică, ea dă mai mult decât să ia, ea accentuează părţile luminoase, bune din viaţă şi din personalitatea copilului. Faţă de mamă copilul se simte neseperabil şi rămâne legat de ea prin simbolica „cordonului ombilical”.
Tatăl este perceput a fi dur, puternic, capabil de mari eforturi, de aceea este şi obosit, este cel care posedă, care luptă, care se confruntă cu obstacole, cel care trebuie să învingă obstacolele. Tatăl este cognitiv, raţional.
Tata şi mama nu sunt numele bărbatului şi femeii, ci sunt calităţi asumate de ei, sunt roluri definite arhaic, care trebuie jucate. Dar, în societatea contemporană, datorită activismului socio-profesional, rolul de mamă poate fi jucat de tată şi rolul de tată este jucat de mamă. În aceste cazuri, copilului trebuie să i se explice pentru a înţelege diferenţa între statut şi rol. Astfel, el îşi va elabora mental o ordine între roluri, imagini, atribute şi persoane, va atribui semnificaţiile potrivite cuvintelor şi va înţelege că este copilul secolului XXI.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro

Cum să privim minciuna copiilor?

Se întâmplă adesea să nu ştii cum să interpretezi o afirmaţie a copilului tau. Ţi se pare că este o minciună sau ti se pare că este o creaţie imaginară. Părintele trebuie să decidă rapid ce atitudine să adopte în faţa copilului, pentru că trebuie să dea un răspuns.

Primul pas este să reflectăm la atitudinea pe care am avut-o faţă de copil: l-am învăţat să spună adevărul prin propriul exemplu sau l-am învăţat să ascundă, să mintă, să disimuleze? Copilul se poartă cu el însuşi şi cu ceilalţi aşa cum s-au purtat părinţii cu el. Atitudinea astfel fixată nu se modifică, ci se conservă şi în viaţa adultă.

Al doilea pas este să ştim cu exactitate ce înseamnă „minciuna”. A minţi înseamnă a-i spune ceva interlocutorului, făcându-l să creadă că este adevărat. În minciună, scopul este de a-ţi înşela interlocutorul.

Al treilea pas constă în a şti ce înseamnă „imaginaţie bogată” şi care este sensul şi scopul acestei creaţii imaginare. Copilul trăieşte într-o lume a fanteziilor, fantezii inspirate din cărţi, desene animate, jocuri video şi întreţinute de toată societatea. Fanteziile au rolul de a dezvolta latura calitativă a gândirii copilului, imaginaţia. De cele mai multe ori este vorba despre dorinţele imaginare ale copilului, dorinţe exprimate în limbajul ştiut de copil, al fantasticului, al imaginaţiei, al „totului este posibil”. Sensul şi scopul unei creaţii imaginare sunt descoperite doar dacă privim fantezia ca exprimând o dorinţă a copilului ce se vrea satisfăcută.

Al patrulea pas constă în a evalua copilul dacă face diferenţierea între real şi imaginar, între adevăr şi minciună şi dacă se teme să spună adevărul pentru că ştie că va fi pedepsit.

Deci, să nu ne grăbim să-i acuzăm pe copii că ar fi mincinoşi, mitomani, să evaluăm greşeala lor din perspectiva educaţiei pe care o dăm, să fim deschişi să descoperim în bogăţia imaginaţiei pe care o au, dorinţele lor.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro

Rolul veşmintelor în comunicare

Dincolo de funcţia de acoperământ al corpului, a pielii, veşmintele au avut dintotdeauna o semnificaţie, atât în raport cu cel care le poartă, căt şi în raport cu ceilalţi. Comunică cine eşti, ce doreşti, ce fantasmezi, în ce grup social eşti integrat. Conţinutul comunicării prin intermediul stilului vestimentar rămâne acelaşi şi în condiţiile diversităţii vestimentare şi în condiţiile standardizării vestimentare.

Mă îmbrac bine pentru mine, pentru plăcerea personală de a mă vedea, „pentru că merit”. În această categorie intră cei care nu au la vedere etichetele firmelor de haine, nu au logo-ul, sloganul firmei înscris pe haină, care, deşi par modest îmbracaţi, hainele lor sunt atent alese. Veşmintele sunt utilizate narcisic, indicând: pe de o parte, inconştient, iubirea pentru imaginea de sine, de asigurare a propriei valori, pe de altă parte, conştient, autodefinirea cu sens manipulator de creştere a stimei, fiind perceput de ceilalţi aşa cum te defineşti.

O altă semnificaţie a veşmintelor, podoabelor, bijuteriilor, accesoriilor este cea de a străluci, a scânteia, de a provoca o admiraţie oarbă. Este o formă de comunicare cu ceilalţi prin utilizarea exhibiţionistă a stilului vestimentar. Întotdeauna un exhibiţionist are nevoie de un voyeurist. Relaţia lor este marcată de dorinţa unuia de a-i tulbura, a-i slăbi vederea, de a-l vrăji, seduce, intimida, manipula. Este o comunicare conştient manipulatoare prin deturnarea privirii celuilalt de la propriile imperfecţiuni (fizice sau psihice), prin mutarea atenţiei asupra veşmintelor. Scopul inconştient al comunicării este de a te vedea pe tine însuţi în privirea celuilalt, celălalt fiind utilizat în acest caz cu rol de oglindă, care redă o imagine corporală de identificare.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro

Imagine corporală

În traiul cotidian, avem obiceiul de a face o separare, de a vedea în termeni opuşi psihicul si fizicul.

În realitate, aspectele psihice şi somatice sunt prinse într-un proces de raporturi mutuale.
Imaginea corpului este proprie fiecaruia, este legată de noi şi de istoria noastră. Ea se construieşte prin experienţele emoţionale, prin cuvintele, prin reperele oferite în timpul copilăriei de părinţi, în special de mama, este rezultatul experienţelor noastre emoţionale interumane trăite în mod repetitiv, este narcisică.
Imaginea corporală întrupează ceea ce inconştient avem nevoie, dorim, fantasmele noastre dar şi temerile noastre.
Felul în care ne percepem corpul este legat atât de imaginea inconştientă cât şi de cea conştientă pe care o avem despre noi.
În relaţiile interumane prima imagine pe care o avem despre celălalt este imaginea corporală. Acesta primă imagine este cea care furnizează, pentru început, informaţii. Se poate întâmpla ca imaginea noastră corporală să fie perturbată, să nu corespundă realităţii, să nu fie identică cu imaginea obiectivă a propriului corp. Deformarea imaginii propriului nostru corp este o situaţie foarte des întâlnită şi este trăită ca o sursă de suferinţă.

Oana Puiu (Pescaru)
www.imagossite.ro

Semnificaţie identificatoare

Datorită caracterului dinamic al societăţii contemporane, se cultivă social o regulă care influenţează calitativ structura psihică individuală: omul are tendinţa de a deveni aşa cum este descris. Poate că odată cu solicitarea recurgerii la acţiune, activismul social, omul îşi izolează capacitatea reflexivă, fiind tentat să încorporeze, asimileze, introiecteze rapid „pilulele” comportamentale oferite de astrologie, numerologie, magie, sisteme filozofice religioase sau animiste, semnificaţia numelui, grupul profesional din care face parte, propaganda companiilor la care lucrează, chiar şi de terapiile behavioriste (care, adaptate omului contemporan, îi „dăruieşte” modele ideale comportamentale).

La baza tendinţei de a deveni aşa cum eşti descris se află modelul de identificare cu dorinţa celuilalt (fie şef, fie prieten, partener, mamă, tată, copil) sau mecanismul formării Eului Ideal, fantasmat.
Consecinţa conformării nereflexive la aceste modele comportamentale este crearea falsului self, a „dublului”, în care celălalt este „eu însumi” ideal şi „eu însumi” reflectarea persoanei idealizate. De aici, dificultatea de a descoperi realul sine în „pluralitatea persoanei psihice”.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro

Două tipuri de comunicare

Se întâmplă foarte des să auzim „ştiam că aşa vei zice” sau „ştiam că aşa vei face”. În limbajul cotidian, acest tip de cunoaştere apriorică este numită „părere preconcepută”, iar în relaţiile dintre oameni, este în general respinsă.

Aşa cum se dovedeşte de cele mai multe ori, oamenii îşi cunosc esenţa, chiar dacă la nivel intuitiv. Neînţelegerile survenite în relaţiile dintre oameni sunt generate de confuzia dintre două tipuri de comunicare: cea de la conştient la conştientul celuilalt şi cea de la inconştient la inconştientul celuilalt.

Comunicarea de la conştient la conştient este comunicarea pe care o practicăm atunci când vrem să ne facem precis înţeleşi: argumentăm, structurăm, supunem rigorii logicii.

Comunicarea de la inconştient la inconştient se declanşează când intuim, simţim, percepem pe cineva, când nu mai sunt necesare cuvintele pentru a exprima gândurile. Este o comunicare perceptivă, iar înţelegerea se realizează prin identificarea afectivă cu celălalt. Prin acest tip de comunicare se explică antipatiile şi simpatiile la prima întâlnire, dragostea la prima vedere, fascinaţia faţă de o persoană etc. Este prima formă de relaţie între oameni, pe baza căreia se stabileşte legătura fuzională, indestructibilă.

Este foarte important ca oamenii să ştie ce tip de comunicare utilizează în relaţiile lor, pentru a înlătura posibilele neînţelegeri generate de combinaţia tipurilor de comunicare: de la inconştientul unuia la conştientul celuilalt sau invers, de la conştient la inconştient.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro

Encoprezis neorganic

(pierderea controlului sfincterian prin expulzare voluntară sau involuntară)

Encoprezisul neorganic face parte din categoria tulburărilor emoţionale şi comportamentale cu debut în copilărie şi adolescenţă.
Encoprezisul se caracterizează prin defecare involuntară sau voluntară în locuri sau situaţii nepermise, cel puţin o dată pe lună, pe o perioadă de cel puţin 6 luni. Debutul este la copii de peste 4 ani şi apare ca o formă de rezistenţă la respectarea regulilor şi normelor sociale. Poate apărea ca o continuarea a incontinenţei sfincteriene anale normale a sugarului, dar şi după o perioadă de control normal.
Encoprezisul se poate asocia cu murdărirea cu materiile fecale a corpului, pereţilor şi obiectelor din jur sau cu tulburări emoţionale sau de conduită.

Abordarea psihoterapeutică a encoprezisului:
Encoprezisul se abordează psihoterapeutic atunci când apare datorită unor cauze psihogene, ale unor traume reale detectabile.
Encoprezisul se analizează psihoterapeutic ca fiind o consecinţă a unei slabe capacităţi de elaborare din stadiul anal.
Stadiul anal este cel de-al doilea stadiu al dezvoltării psihologice a omului (după cel oral). Apare la vârsta de 2 ani şi se caracterizează, în cea mai mare parte, pe educaţia controlului sfincterian. Educaţia controlului sfincterian reprezintă a doua mare retrângere a surselor de plăcere infantilă (după cea a înţărcatului). Persoana care face educaţia sfincteriană este resimţită de către copil ca o forţă care limitează nevoile de evacuare imediată, care îl controlează şi care impune noi reguli ale realităţii. Astfel, se schimbă relaţia cu mama şi cu părinţii prin introducerea ostilităţii, sadismului faţa de persoanele care impun limitările. Copilul devine ambivalent şi resimte ambivalenţa părinţilor, învaţă să iubeşti şi să urăşti totodată.
Ceea ce este important în acest stadiu este învăţarea de către copil a limitelor, a diferenţei între interiorul şi exteriorul corpului, a dialecticii „al meu”, „al tău”, a diferenţei între propria voinţa şi voinţa celorlalţi, a conformării, a adaptării la realitate.
Astfel, educaţia sfincteriană nu trebuie să înceapă nici prea devreme (pentru a-i lăsa copilului oportunitatea de a a simţi că are un control asupra celorlaţi) şi nu trebuie să fie nici rigidă pentru a preîntâmpina formarea unui supraeu tiranic.
În cazul în care copilul învaţă să aibă control sfincterian, iar după o perioadă pierde o parte din control, instalându-se encoprezisul, aceasta poate indica:

• fie o fixaţie la stadiul analităţii, o slabă capacitate de elaborare a noilor probleme cu care se confruntă copilul între al doilea şi al treilea an al vieţii,
• fie o încărcare simbolică a materiilor fecale, ceea ce-i permite copilului să nu se adapteze la noile reguli (semnificaţiile simbolice ale materiilor fecale sunt: cadou – copilul oferind persoanelor care îl îngrijesc o parte a propriului corp, iar refuzul defecaţiei indică împotrivirea faţă de mediu, bani – asocierea între materiile fecale şi bani reprezintă schimbul cu ceilalţi, copil – există o teorie a sexualităţii infantile în care concepţia se realizează prin îngurgitarea hranei, iar naşterea prin anus);
• fie o abordare a relaţiei cu mama (sau tatăl) în registrul sadismului, a dominării – supunerii, copilul preluând acest tip de relaţie ca prototip relaţional pentru toate relaţiile ulterioare, chiar şi în viaţa adultă.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro

Enurezis neorganic

(emisie spontană de urină, incontinenţa urinară de origine neorganică, psihogenă)

Tratatele de specialitate încadrează enurezisul neorganic în capitolul tulburărilor emoţionale şi comportamentale cu debut în copilărie şi adolescenţă.
Incontinenţa urinară se defineşte ca emisie spontană de urină în absenţa unei tulburări urologice sau neorologice, caracterizată prin prezenţa a cel puţin a două emisii sponane de urină pe lună, la copii de peste 5 – 6 ani (la copiii sub vârsta de 5 ani sau cu vârstă mentală sub 4 ani nu se consideră emisia de urină ca fiind enurezis). Poate apărea fie ca o continuare a incontinenţei urinare a sugarului, fie după o perioadă de control sfincterian de minimum 1 an de zile, având loc în timpul zilei (enurzis diurn) sau în timpul nopţii (enurezis nocturn).
Enurezisul poate evolua fie singular, fie în asociere cu o tulburare comportamentală, encoprezis, pavor nocturn sau somnambulism.
Enurezisul poate fi determinat de:

* afecţiuni urologice, infecţioase sau malformative,
* afecţiuni neurologice,
* factori psihologici.

Abordarea psihoterapeutică a enurezisului:
Enurezisul indică trarversarea stadiului uretral (ulterior celui anal) şi probleme care apar în acest stadiu de dezvoltare psihică a copilului.
Factorii psihologici sunt cei mai evidenţi în corespondenţa între apariţia sau dispariţia enurezisului şi un eveniment marcant în viaţa copilului. La fel de importantă este semnificaţia pe care o atribuie copilul enurezisului, mai exact semnificaţia pe care o atribuie lui „a fi ud” şi „a fi uscat”.
Chiar dacă al copilului este enurezisul, el îl produce, el îi atribuie un sens, el are satisfacţii pulsionale, el încarcă cu sens relaţional expulza şi a reţine atunci când vrea el să dea sau să reţină, enurezisul este întărit şi de familie prin subinvestirea sau suprainvestirea actului urinării. Absenţa respectului faţă de ritmul propriu al copilului provoacă conflictualizarea funcţiei sfincteriene. Copilul va simţi angoasă, teamă, culpabilitate, ruşine sau va prelucra atitudinea mamei (sau persoanei care îl îngrijeşte) în registrul agresivităţii.
Ceea ce e de notat şi de reţinut este că atât atitudinea permisivă, cât şi atitudinea hiperprotectoare a mamei fixează simptomul copilului, iar copilul îl va prelucra personal, într-un mod deosebit de complex.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro