Politica "flăcării violet"

Gabriela Romaneț
Psiholog clinician

Parcă nu a fost suficientă interzicerea psihologiei și filosofiei în perioada comunistă, ne mai trebuia și candidatul la președinție sau înlocuitorul de președinte să ne facă celebri internațional pentru concepția animistă despre lume și viață și să ne reprezinte într-o listă internațională a celor mai bizare motive ale eșecului. În România, al doilea om în stat găsește ca explicație a eșecului “atacul energetic”, iar de o lună politica României este marcată de influența “flăcării violet”. Unii glumesc, alții vor să investigheze, iar alții se gândesc să facă o comisie parlamentară pentru studiul fenomenelor paranormale și întrebuințarea lor. Mai în glumă, mai în serios toată lumea este implicată și se face un efort colectiv pentru a înțelege ce se petrece cu al doilea om în stat. El a dorit ca noi toți să fim preocupați de el, din moment ce el și soția lui au exhibat simptomatologia în spațiul public. Din aceste motive, de aici în colo îl voi numi pe domnul Mircea Geoană “pacientul nostru” și-l voi aborda din poziția de psiholog. Preiau de pe Hotnews:
«Sotia liderului social-democrat e aproape sigura ca acesta a fost "atacat energetic" in timpul dezbaterii finale dinaintea alegerilor prezidentiale: "Poate spun un lucru pe care...Cred ca a fost atacat energetic foarte mult, erau chiar in sala oameni care lucrau la acest lucru. Nu stiu daca e o teorie sau alta, dar era pur si simplu paralizat, n-a fost tot timpul, au fost anumite bucaţi, care erau probabil decisive. Cred eu, e o parere personala. Cred ca el le-a simţit atunci. Vreau sa spun ca am simţit foarte mult eu personal, nu aveam energie, nu ma puteam concentra, nu puteam face lucruri, nu eram eu".»

Ar trebui să lămurim atacul energetic pe care îl acuză “pacientul nostru” ca încercare de explicare a eșecului întreprinderii lui de a deveni Președinte. Suntem empatici cu el și îi înțelegem tensiunea prin care trece după ce a depus eforturi considerabile de a obține ce-și dorește, dar a eșuat fără să înțeleagă cum de a fost posibil eșecul în ciuda susținerii largi de care a dispus.
Soția “pacientului nostru” precizează că, în timpul confruntării televizate, soțul ei s-a simțit aproape paralizat, a suferit o pierdere temporară a controlului gândurilor, a capcității de concentrare. În psihopatologie, tulburarea de panică sau atacul de panică este ilustrat prin următoarele trăsături clinice: atacuri recurente de anxietate severă cu debut brusc, cu impresia de moarte iminentă sau de pericol existențial, cu teama de pierdere a controlului, cu incapacitate de stăpânire a propriei persoane și cu incapacitatea de testare a realității, depersonalizare și derealizare, tendința de a fugi, de a ieși din situație, evitarea ulterioară a locului sau situației care a produs atacul. Manifestările neurovegetative însoțesc simptomatologia atacului de panică: palpitații, tahicardie, paloare, senzații de sufocare, vertij. Durata crizei este de aproximativ 8 – 10 minute.
Panica este o stare emoțională intensă, generată de un conflict psihic, deci cu o cauză internă. În confruntarea televizată, “pacientul nostru” avea motive să se simtă vulnerabil, atacabil. Făcuse deja o listă de greșeli și se temea că acestea își găsesc corespondentul într-o listă de atacuri. Așa a și fost: atacurile au fost reușite pentru că au fost dirijate către ceea ce a reprezentat “călcâiul lui Ahile”.
Prima modalitate de gestionare a eșecului a fost apărarea prin negarea realității. A considerat că nu a pierdut, chiar și după ce evidența îl contrazicea. Înțelegem tensiunea internă dacă ne gândim că dorința lui fusese alimentată de sondaje și exit-poluri care-i confirmau năzuința, iar apoi descoperise că realitatea factuală era cea reprezentată de BEC, Curtea Constituțională și numărul mai mare de oameni care votaseră contracandidatul său.
Trecem în următoare etapă a mecanismului de gestionare a eșecului când “pacientul nostru” neagă propria vinovăție prin proiecție. Atacul nu provenea din spațiul psihic, ci din exterior, cineva de lângă o cameră de filmat. Cauza nu e internă, ci externă, atacul de panică a fost transformat în atac energetic. Flacăra violet și sentimentul de atac al câmpului energetic ne introduc în zona ideilor delirante. Psihologia și psihopatologia definește ideea delirantă, în cadrul tulburărilor de conținut ale gândirii, ca o credință neconvențională susținută cu fermitate pe baze inadecvate, care nu este afectată de argumente raționale sau de existența contrariului. Tema centrală a ideii delirante de atac energetic este persecuția prin care “pacientul nostru” expune în mod public convingerea că anumite persoane încearcă să-i facă rău, să-i strice reputația, să-l influențeze în mod negativ, să-l inhibe și blocheze intelectual. Nu ar fi delirant acest conținut dacă “pacientul nostru” și soția lui nu ne-ar fi informat că persecuția se întâmpla pe parcursul confruntării televizate când atacul era adecvat între doi adversari care luptau pentru o miză, a câștiga încrederea oamenilor. Asociată persecuției este și ideea delirantă de control, influențare a gândurilor, actelor, impulsurilor de către o forță exterioară, oamenii de lângă camerele de filmat, aceeași pe care i-a întâlnit la Palatul Cotroceni, parapsihologi.

Flacăra violet și atacul energetic ne trimit cu înțelegerea în perioada animistă a omenirii, când oamenii credeau că forța gândului poate influența natura sau că odată ce mănâncau animalul vânat se facea un transfer de spirit între ei și animal sau că prin intermediul magiei, vrăjitoriei și ofrandelor sacrificate puteau obține tot ce-și doreau. Aceste aspecte ale gândirii animiste le regăsim la copii. Copiilor le plac poveştile de groază sau poveştile în care magia şi vrajitoria reprezintă un mod de a concepe lumea și viața și o modalitate prin care să fantasmeze că pot obține tot ce-și doresc, dar și să scuze ceea ce nu pot obține. Când un copil se loveşte de masă, bate masa deoarece are credinţa că masa l-a lovit. “Pacientul nostru” nu crede în propria omnipotență, ci atribuie adversarului său atotputernicia gândurilor. Își fantasmează adversarul ca fiind capabil de a subordona lumea și natura după propriile plăceri şi intenţii. Raportarea la oameni este marcată de modul în care “pacientul nostru” îi investește pe ceilalți cu puterea de a-l influența, controla, inhiba. Acesta este un mod infantil de relaționare la ceilalți.

Principiul realităţii și capacitatea de a testa realitatea se instaurează în sistemul de gândire odată cu evoluţia funcţiilor şi proceselor psihice și odată cu diminurea principiului plăcerii ca reglator al realității interne și externe. Diminuarea omnipotenței, capacitatea de a suporta pierderea, controlul pulsiunilor și toleranța la frustrare, capacitatea de a diferenția între percepțiile, senzațiile interne și fantezia de realitate sunt indicii ale maturității psihice.