Politica "flăcării violet"

Gabriela Romaneț
Psiholog clinician

Parcă nu a fost suficientă interzicerea psihologiei și filosofiei în perioada comunistă, ne mai trebuia și candidatul la președinție sau înlocuitorul de președinte să ne facă celebri internațional pentru concepția animistă despre lume și viață și să ne reprezinte într-o listă internațională a celor mai bizare motive ale eșecului. În România, al doilea om în stat găsește ca explicație a eșecului “atacul energetic”, iar de o lună politica României este marcată de influența “flăcării violet”. Unii glumesc, alții vor să investigheze, iar alții se gândesc să facă o comisie parlamentară pentru studiul fenomenelor paranormale și întrebuințarea lor. Mai în glumă, mai în serios toată lumea este implicată și se face un efort colectiv pentru a înțelege ce se petrece cu al doilea om în stat. El a dorit ca noi toți să fim preocupați de el, din moment ce el și soția lui au exhibat simptomatologia în spațiul public. Din aceste motive, de aici în colo îl voi numi pe domnul Mircea Geoană “pacientul nostru” și-l voi aborda din poziția de psiholog. Preiau de pe Hotnews:
«Sotia liderului social-democrat e aproape sigura ca acesta a fost "atacat energetic" in timpul dezbaterii finale dinaintea alegerilor prezidentiale: "Poate spun un lucru pe care...Cred ca a fost atacat energetic foarte mult, erau chiar in sala oameni care lucrau la acest lucru. Nu stiu daca e o teorie sau alta, dar era pur si simplu paralizat, n-a fost tot timpul, au fost anumite bucaţi, care erau probabil decisive. Cred eu, e o parere personala. Cred ca el le-a simţit atunci. Vreau sa spun ca am simţit foarte mult eu personal, nu aveam energie, nu ma puteam concentra, nu puteam face lucruri, nu eram eu".»

Ar trebui să lămurim atacul energetic pe care îl acuză “pacientul nostru” ca încercare de explicare a eșecului întreprinderii lui de a deveni Președinte. Suntem empatici cu el și îi înțelegem tensiunea prin care trece după ce a depus eforturi considerabile de a obține ce-și dorește, dar a eșuat fără să înțeleagă cum de a fost posibil eșecul în ciuda susținerii largi de care a dispus.
Soția “pacientului nostru” precizează că, în timpul confruntării televizate, soțul ei s-a simțit aproape paralizat, a suferit o pierdere temporară a controlului gândurilor, a capcității de concentrare. În psihopatologie, tulburarea de panică sau atacul de panică este ilustrat prin următoarele trăsături clinice: atacuri recurente de anxietate severă cu debut brusc, cu impresia de moarte iminentă sau de pericol existențial, cu teama de pierdere a controlului, cu incapacitate de stăpânire a propriei persoane și cu incapacitatea de testare a realității, depersonalizare și derealizare, tendința de a fugi, de a ieși din situație, evitarea ulterioară a locului sau situației care a produs atacul. Manifestările neurovegetative însoțesc simptomatologia atacului de panică: palpitații, tahicardie, paloare, senzații de sufocare, vertij. Durata crizei este de aproximativ 8 – 10 minute.
Panica este o stare emoțională intensă, generată de un conflict psihic, deci cu o cauză internă. În confruntarea televizată, “pacientul nostru” avea motive să se simtă vulnerabil, atacabil. Făcuse deja o listă de greșeli și se temea că acestea își găsesc corespondentul într-o listă de atacuri. Așa a și fost: atacurile au fost reușite pentru că au fost dirijate către ceea ce a reprezentat “călcâiul lui Ahile”.
Prima modalitate de gestionare a eșecului a fost apărarea prin negarea realității. A considerat că nu a pierdut, chiar și după ce evidența îl contrazicea. Înțelegem tensiunea internă dacă ne gândim că dorința lui fusese alimentată de sondaje și exit-poluri care-i confirmau năzuința, iar apoi descoperise că realitatea factuală era cea reprezentată de BEC, Curtea Constituțională și numărul mai mare de oameni care votaseră contracandidatul său.
Trecem în următoare etapă a mecanismului de gestionare a eșecului când “pacientul nostru” neagă propria vinovăție prin proiecție. Atacul nu provenea din spațiul psihic, ci din exterior, cineva de lângă o cameră de filmat. Cauza nu e internă, ci externă, atacul de panică a fost transformat în atac energetic. Flacăra violet și sentimentul de atac al câmpului energetic ne introduc în zona ideilor delirante. Psihologia și psihopatologia definește ideea delirantă, în cadrul tulburărilor de conținut ale gândirii, ca o credință neconvențională susținută cu fermitate pe baze inadecvate, care nu este afectată de argumente raționale sau de existența contrariului. Tema centrală a ideii delirante de atac energetic este persecuția prin care “pacientul nostru” expune în mod public convingerea că anumite persoane încearcă să-i facă rău, să-i strice reputația, să-l influențeze în mod negativ, să-l inhibe și blocheze intelectual. Nu ar fi delirant acest conținut dacă “pacientul nostru” și soția lui nu ne-ar fi informat că persecuția se întâmpla pe parcursul confruntării televizate când atacul era adecvat între doi adversari care luptau pentru o miză, a câștiga încrederea oamenilor. Asociată persecuției este și ideea delirantă de control, influențare a gândurilor, actelor, impulsurilor de către o forță exterioară, oamenii de lângă camerele de filmat, aceeași pe care i-a întâlnit la Palatul Cotroceni, parapsihologi.

Flacăra violet și atacul energetic ne trimit cu înțelegerea în perioada animistă a omenirii, când oamenii credeau că forța gândului poate influența natura sau că odată ce mănâncau animalul vânat se facea un transfer de spirit între ei și animal sau că prin intermediul magiei, vrăjitoriei și ofrandelor sacrificate puteau obține tot ce-și doreau. Aceste aspecte ale gândirii animiste le regăsim la copii. Copiilor le plac poveştile de groază sau poveştile în care magia şi vrajitoria reprezintă un mod de a concepe lumea și viața și o modalitate prin care să fantasmeze că pot obține tot ce-și doresc, dar și să scuze ceea ce nu pot obține. Când un copil se loveşte de masă, bate masa deoarece are credinţa că masa l-a lovit. “Pacientul nostru” nu crede în propria omnipotență, ci atribuie adversarului său atotputernicia gândurilor. Își fantasmează adversarul ca fiind capabil de a subordona lumea și natura după propriile plăceri şi intenţii. Raportarea la oameni este marcată de modul în care “pacientul nostru” îi investește pe ceilalți cu puterea de a-l influența, controla, inhiba. Acesta este un mod infantil de relaționare la ceilalți.

Principiul realităţii și capacitatea de a testa realitatea se instaurează în sistemul de gândire odată cu evoluţia funcţiilor şi proceselor psihice și odată cu diminurea principiului plăcerii ca reglator al realității interne și externe. Diminuarea omnipotenței, capacitatea de a suporta pierderea, controlul pulsiunilor și toleranța la frustrare, capacitatea de a diferenția între percepțiile, senzațiile interne și fantezia de realitate sunt indicii ale maturității psihice.

"Terapia prin artă - nu o modă, ci o necesitate", Gândul

www.gândul.info

"CUVÂNTUL ARTĂ DUCE CU GÂNDUL la: creativitate, dans, teatru, muzică sau pictură. Să continuăm jocul: apar termeni ca suflet şi sensibilitate. De aici rezultă că sentimentele condiţionează existenţa artei. Şi cum reciproca este valabilă, a apărut Art Terapia, “o îmbinare între cultură şi mijloace terapeutice, pentru a crea o formă psihică şi fizică de optimizare”.

Atât copiii din centrele de plasament, persoane cu probleme fizice sau psihice, cât şi adulţii cu probleme personale, care au nevoie de mai multă încredere în ei înşişi, sunt ajutaţi cu acest tratament care foloseşte arta. „Este cea mai uşoară formă de terapie care dă rezultate. Anumite boli se pot ameliora doar prin muzică, teatru sau dans, fără veşnicele medicamente”, ne-a spus psihologul Gabriela Romaneţ. Aplicată pe categorii de boală, Art Terapia este practicată de regulă în grup, de un artist care conlucrează cu un psiholog: „ Foarte importantă este metoda de lucru pe care o aplici, în special la persoanele cu dizabilităţi, pentru că îi poţi răni extrem de uşor”. Sunt cuvintele actorului de teatru Mihai Răzuş, care a muncit ca voluntar la una din clinicile bucureştene, pentru a învăţa persoane cu vârsta fizică de 30 de ani şi cea mentală de 5, să gândească, să se amuze sau să se tundă. Totul, prin pantomimă.

Astfel, bolnavii imitau scenele teatrale ale actorului – care mima cum să iei un pahar de apă de pe masă, cum să te speli cu ajutorul săpunului – şi ulterior, prin repetare în faţa oglinzii, ei le memorau şi le foloseau în activităţile zilnice. „Mă bucur că, prin teatru, le-am descoperit simţul umorului, care înseamnă şi inteligenţă”, a mai spus acesta. Terapia prin teatru, descrisă de Răzuş ca „un schimb de energii”, care utilizează alături de pantomimă, teatrul de păpuşi şi de gest, este recomandată persoanelor care sunt inhibate social, au o formă de autism sau le e frică să vorbească şi să te privească.

De exemplu, conform psihologului Gabriela Romaneţ, cei agresivi nu pot fi trataţi prin teatru, deoarece li s-ar amplifica furia, ci prin desen. Muzica, ca formă de relaxare, „tratează” dependenţii de oameni, copiii care întreabă tot timpul de familie, şi cărora trebuie să le formezi o activitate intelectuală în interior; ca să se concentreze, sunt puşi să asculte sunete din natură, susurul apei, etc. Dansul le este benefic persoanelor cu afecţiuni mai grave ale percepţiei, care cred că nu au picioare sau alte membre. „Art Terapia ame­liorează, naşte sen­timente. Ideea este să le ocupi timpul, şi nu să îi adormi cu pastile. Încă mai există conflictul dintre medicii tineri şi cei conservatori care sunt împotriva terapiei prin artă”, ne-a mai spus psihologul. Dacă în Marea Britanie meseria de art terapeut este recunoscută de stat şi presupune un nivel de pregătire specializat, în ţara noastră termenul de art terapie încă mai implică muncă de voluntariat şi două sau trei persoane la faţa locului: artistul, psihologul şi eventual asistentul social. Standardul Acreditat obţinut în Marea Britanie după studiile superioare şi încă aproximativ 300 de ore suplimentare în compania unor psihoterapeuţi deja calificaţi, plus o perioadă de examinare făcută de persoanele profesioniste în domeniu, este înlocuit în România cu o diplomă de licenţă obţinută de la o facultate de psihologie sau psihopedagogie. Şi astfel, acest domeniu, aflat la graniţa dintre medicină şi simţ artistic, are şi specialişti pe măsură... la graniţa calificat – necalificat: profesori, asistenţi sociali, logopezi etc. (N.N.)"

Articol postat și preluat de pe http://www.gandul.info/arta/terapia-arta-moda-ci-necesitate

23 octombrie 2007
Vezi și www.art-therapy.ro

Alegerea partenerului

În cuplu, relaţia dintre parteneri este definită de combinatorica particularităţilor lor, este scrisă împreună şi descrisă prin filtrul istoriei personale a fiecăruia. Alegerea partenerului nu este întâmplătoare, partenerul trebuie să răspundă unor cerinţe (demult fixate), trebuie să se încadreze în modelul imaginat (demult fantasmat).

Un tip de alegere este după modelul relaţiei cu sine însuşi. Partenerul trebuie să îndeplinească condiţia de a fi asemănător cu propria persoană: de a avea aceleaşi interese, aceleaşi preocupări, acelaşi mod de a gândi şi a simţi, chiar şi aceleaşi trăsături fizionomice. Modelul căutat este o imagine idealizată a sinelui, iar alegerea este narcisică. „Suntem ceea ce iubim” spune Nichita Stănescu.

Un alt tip de alegere a partenerului se realizează după modelul imaginii parentale, în scopul de a-i fi asigurată protecţia, îngrijirea, hrana, confortul, securitatea emoţională. Simţindu-te neajutorat îţi cauţi partenerul (substitutul parental) care satisface nevoile de autoconservare. Alegerea este prin anaclisis. Bărbatul îşi caută femeia care îl hrăneşte, iar femeia bărbatul care o protejează.

Impasul în relaţia conjugală este generat de trecerea de la un tip de alegere la celălalt tip, fie de ambii parteneri, fie doar de unul, fără ca această modificare să fie conştientizată, precizată şi asumată de ambii parteneri. Dificultatea trăită constă în aceea că unul dintre membrii cuplului nu mai răspunde nevoilor iniţiale pentru că el şi-a schimbat scopul în relaţie sau ambii parteneri aşteaptă unul de la altul ceea ce au căutat iniţial şi nu mai pot avea pentru că nevoile s-au modificat. Deci, nu se regăsesc în etapa iniţială a relaţiei. Dificultatea se depăşeşte doar dacă se face o readaptare a relaţiei la nevoile fiecăruia şi dacă sunt de acord că relaţia trebuie să treacă la o altă etapă.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro

Mama şi tata

Copilul este învăţat de către părinţi cuvintele mamă şi tată. Sunt primele cuvinte solicitate să fie pronunţate. Dincolo de pronunţia primului şi primelor cuvinte, copilul trebuie să înveţe să încarce cu sens cuvântul „mamă” pentru a fi reprezentantul părintelui mamă şi cuvântul „tată”, care-l reprezintă pe părintele tată.
Odată cu dezvoltare societăţii din secolul XXI, când mamele şi taţii merg deopotrivă la servici şi muncesc din greu, când femeile sunt în funcţii de conducere şi au responsabilităţi sociale, când bărbaţii intră în competiţie directă cu femeile, se întâmplă ca un copil să-i spună mamei tată şi tatălui mamă. Copilul înţelege perceptiv rolurile în familie.
În mod obişnuit, mama este cea care face, care hrăneşte, cea care are sentimente, cea care realizează legăturile afective, cea care comunică, ea dă mai mult decât să ia, ea accentuează părţile luminoase, bune din viaţă şi din personalitatea copilului. Faţă de mamă copilul se simte neseperabil şi rămâne legat de ea prin simbolica „cordonului ombilical”.
Tatăl este perceput a fi dur, puternic, capabil de mari eforturi, de aceea este şi obosit, este cel care posedă, care luptă, care se confruntă cu obstacole, cel care trebuie să învingă obstacolele. Tatăl este cognitiv, raţional.
Tata şi mama nu sunt numele bărbatului şi femeii, ci sunt calităţi asumate de ei, sunt roluri definite arhaic, care trebuie jucate. Dar, în societatea contemporană, datorită activismului socio-profesional, rolul de mamă poate fi jucat de tată şi rolul de tată este jucat de mamă. În aceste cazuri, copilului trebuie să i se explice pentru a înţelege diferenţa între statut şi rol. Astfel, el îşi va elabora mental o ordine între roluri, imagini, atribute şi persoane, va atribui semnificaţiile potrivite cuvintelor şi va înţelege că este copilul secolului XXI.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro

Cum să privim minciuna copiilor?

Se întâmplă adesea să nu ştii cum să interpretezi o afirmaţie a copilului tau. Ţi se pare că este o minciună sau ti se pare că este o creaţie imaginară. Părintele trebuie să decidă rapid ce atitudine să adopte în faţa copilului, pentru că trebuie să dea un răspuns.

Primul pas este să reflectăm la atitudinea pe care am avut-o faţă de copil: l-am învăţat să spună adevărul prin propriul exemplu sau l-am învăţat să ascundă, să mintă, să disimuleze? Copilul se poartă cu el însuşi şi cu ceilalţi aşa cum s-au purtat părinţii cu el. Atitudinea astfel fixată nu se modifică, ci se conservă şi în viaţa adultă.

Al doilea pas este să ştim cu exactitate ce înseamnă „minciuna”. A minţi înseamnă a-i spune ceva interlocutorului, făcându-l să creadă că este adevărat. În minciună, scopul este de a-ţi înşela interlocutorul.

Al treilea pas constă în a şti ce înseamnă „imaginaţie bogată” şi care este sensul şi scopul acestei creaţii imaginare. Copilul trăieşte într-o lume a fanteziilor, fantezii inspirate din cărţi, desene animate, jocuri video şi întreţinute de toată societatea. Fanteziile au rolul de a dezvolta latura calitativă a gândirii copilului, imaginaţia. De cele mai multe ori este vorba despre dorinţele imaginare ale copilului, dorinţe exprimate în limbajul ştiut de copil, al fantasticului, al imaginaţiei, al „totului este posibil”. Sensul şi scopul unei creaţii imaginare sunt descoperite doar dacă privim fantezia ca exprimând o dorinţă a copilului ce se vrea satisfăcută.

Al patrulea pas constă în a evalua copilul dacă face diferenţierea între real şi imaginar, între adevăr şi minciună şi dacă se teme să spună adevărul pentru că ştie că va fi pedepsit.

Deci, să nu ne grăbim să-i acuzăm pe copii că ar fi mincinoşi, mitomani, să evaluăm greşeala lor din perspectiva educaţiei pe care o dăm, să fim deschişi să descoperim în bogăţia imaginaţiei pe care o au, dorinţele lor.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro

Rolul veşmintelor în comunicare

Dincolo de funcţia de acoperământ al corpului, a pielii, veşmintele au avut dintotdeauna o semnificaţie, atât în raport cu cel care le poartă, căt şi în raport cu ceilalţi. Comunică cine eşti, ce doreşti, ce fantasmezi, în ce grup social eşti integrat. Conţinutul comunicării prin intermediul stilului vestimentar rămâne acelaşi şi în condiţiile diversităţii vestimentare şi în condiţiile standardizării vestimentare.

Mă îmbrac bine pentru mine, pentru plăcerea personală de a mă vedea, „pentru că merit”. În această categorie intră cei care nu au la vedere etichetele firmelor de haine, nu au logo-ul, sloganul firmei înscris pe haină, care, deşi par modest îmbracaţi, hainele lor sunt atent alese. Veşmintele sunt utilizate narcisic, indicând: pe de o parte, inconştient, iubirea pentru imaginea de sine, de asigurare a propriei valori, pe de altă parte, conştient, autodefinirea cu sens manipulator de creştere a stimei, fiind perceput de ceilalţi aşa cum te defineşti.

O altă semnificaţie a veşmintelor, podoabelor, bijuteriilor, accesoriilor este cea de a străluci, a scânteia, de a provoca o admiraţie oarbă. Este o formă de comunicare cu ceilalţi prin utilizarea exhibiţionistă a stilului vestimentar. Întotdeauna un exhibiţionist are nevoie de un voyeurist. Relaţia lor este marcată de dorinţa unuia de a-i tulbura, a-i slăbi vederea, de a-l vrăji, seduce, intimida, manipula. Este o comunicare conştient manipulatoare prin deturnarea privirii celuilalt de la propriile imperfecţiuni (fizice sau psihice), prin mutarea atenţiei asupra veşmintelor. Scopul inconştient al comunicării este de a te vedea pe tine însuţi în privirea celuilalt, celălalt fiind utilizat în acest caz cu rol de oglindă, care redă o imagine corporală de identificare.

Gabriela Romaneţ

www.imagossite.ro

Imagine corporală

În traiul cotidian, avem obiceiul de a face o separare, de a vedea în termeni opuşi psihicul si fizicul.

În realitate, aspectele psihice şi somatice sunt prinse într-un proces de raporturi mutuale.
Imaginea corpului este proprie fiecaruia, este legată de noi şi de istoria noastră. Ea se construieşte prin experienţele emoţionale, prin cuvintele, prin reperele oferite în timpul copilăriei de părinţi, în special de mama, este rezultatul experienţelor noastre emoţionale interumane trăite în mod repetitiv, este narcisică.
Imaginea corporală întrupează ceea ce inconştient avem nevoie, dorim, fantasmele noastre dar şi temerile noastre.
Felul în care ne percepem corpul este legat atât de imaginea inconştientă cât şi de cea conştientă pe care o avem despre noi.
În relaţiile interumane prima imagine pe care o avem despre celălalt este imaginea corporală. Acesta primă imagine este cea care furnizează, pentru început, informaţii. Se poate întâmpla ca imaginea noastră corporală să fie perturbată, să nu corespundă realităţii, să nu fie identică cu imaginea obiectivă a propriului corp. Deformarea imaginii propriului nostru corp este o situaţie foarte des întâlnită şi este trăită ca o sursă de suferinţă.

Oana Puiu (Pescaru)
www.imagossite.ro