Se întâmplă adesea să nu ştii cum să interpretezi o afirmaţie a copilului tau. Ţi se pare că este o minciună sau ti se pare că este o creaţie imaginară. Părintele trebuie să decidă rapid ce atitudine să adopte în faţa copilului, pentru că trebuie să dea un răspuns. Primul pas este să reflectăm la atitudinea pe care am avut-o faţă de copil: l-am învăţat să spună adevărul prin propriul exemplu sau l-am învăţat să ascundă, să mintă, să disimuleze? Copilul se poartă cu el însuşi şi cu ceilalţi aşa cum s-au purtat părinţii cu el. Atitudinea astfel fixată nu se modifică, ci se conservă şi în viaţa adultă.
Al doilea pas este să ştim cu exactitate ce înseamnă „minciuna”. A minţi înseamnă a-i spune ceva interlocutorului, făcându-l să creadă că este adevărat. În minciună, scopul este de a-ţi înşela interlocutorul.
Al treilea pas constă în a şti ce înseamnă „imaginaţie bogată” şi care este sensul şi scopul acestei creaţii imaginare. Copilul trăieşte într-o lume a fanteziilor, fantezii inspirate din cărţi, desene animate, jocuri video şi întreţinute de toată societatea. Fanteziile au rolul de a dezvolta latura calitativă a gândirii copilului, imaginaţia. De cele mai multe ori este vorba despre dorinţele imaginare ale copilului, dorinţe exprimate în limbajul ştiut de copil, al fantasticului, al imaginaţiei, al „totului este posibil”. Sensul şi scopul unei creaţii imaginare sunt descoperite doar dacă privim fantezia ca exprimând o dorinţă a copilului ce se vrea satisfăcută.
Al patrulea pas constă în a evalua copilul dacă face diferenţierea între real şi imaginar, între adevăr şi minciună şi dacă se teme să spună adevărul pentru că ştie că va fi pedepsit.
Deci, să nu ne grăbim să-i acuzăm pe copii că ar fi mincinoşi, mitomani, să evaluăm greşeala lor din perspectiva educaţiei pe care o dăm, să fim deschişi să descoperim în bogăţia imaginaţiei pe care o au, dorinţele lor.
Gabriela Romaneţ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu