În cuplu, relaţia dintre parteneri este definită de combinatorica particularităţilor lor, este scrisă împreună şi descrisă prin filtrul istoriei personale a fiecăruia. Alegerea partenerului nu este întâmplătoare, partenerul trebuie să răspundă unor cerinţe (demult fixate), trebuie să se încadreze în modelul imaginat (demult fantasmat). Un tip de alegere este după modelul relaţiei cu sine însuşi. Partenerul trebuie să îndeplinească condiţia de a fi asemănător cu propria persoană: de a avea aceleaşi interese, aceleaşi preocupări, acelaşi mod de a gândi şi a simţi, chiar şi aceleaşi trăsături fizionomice. Modelul căutat este o imagine idealizată a sinelui, iar alegerea este narcisică. „Suntem ceea ce iubim” spune Nichita Stănescu.
Un alt tip de alegere a partenerului se realizează după modelul imaginii parentale, în scopul de a-i fi asigurată protecţia, îngrijirea, hrana, confortul, securitatea emoţională. Simţindu-te neajutorat îţi cauţi partenerul (substitutul parental) care satisface nevoile de autoconservare. Alegerea este prin anaclisis. Bărbatul îşi caută femeia care îl hrăneşte, iar femeia bărbatul care o protejează.
Impasul în relaţia conjugală este generat de trecerea de la un tip de alegere la celălalt tip, fie de ambii parteneri, fie doar de unul, fără ca această modificare să fie conştientizată, precizată şi asumată de ambii parteneri. Dificultatea trăită constă în aceea că unul dintre membrii cuplului nu mai răspunde nevoilor iniţiale pentru că el şi-a schimbat scopul în relaţie sau ambii parteneri aşteaptă unul de la altul ceea ce au căutat iniţial şi nu mai pot avea pentru că nevoile s-au modificat. Deci, nu se regăsesc în etapa iniţială a relaţiei. Dificultatea se depăşeşte doar dacă se face o readaptare a relaţiei la nevoile fiecăruia şi dacă sunt de acord că relaţia trebuie să treacă la o altă etapă.
Gabriela Romaneţ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu